Istoric

Așezare străveche, atestată arheologic de prin epoca fierului, cu așezări traco-dacice, și se pare, în punctul “Drăgăneasa”, și cu așezare românească lângă podul de peste Prahova, din satul Hătcărău, dar confirmată documentar de pe la mijlocul secolului al XV- lea, când satul Vodovnul (azi Cornu de Jos) era întărit jupânului Mihail de către Vladislav al II-lea, la 1 august 1451. Drăgăneștii sunt semnalați într-un hristov din 1 iunie 1526, când Radu de la Afumați confirma, în urma unor judecăți mai multe sate (printre care și Drăgănești). La 15 mai 1631 Leon Tomsa îi consfințea fostului mare culcer Buzinca ocini și vecini, în mai multe localități printre care și Drăgăneștii. Prin 1665, oastea transilvană, condusă de Gheorghe Rakoczi al II-lea, venită în sprijinul lui Constantin Șerban, după ce înfrânge pe semenii lui Hrizea la Soplea (26 iunie), se desparte de principele transilvan (care o apucă spre Târgoviște pentru a se întâlni cu Domnul Țării Românești), îndreptându-se “spre Corlătești și am poposit la Drăgănești”, cum mărturisește Ioan Nemes de Hidveg.

La Drăgănești erau curtea și casele (azi mult transformate - sediul fostului IAS), postelnicului Șerban Cantacuzino, viitorul domn al Țării Românești (1678-1688), înălțate pe la mijlocul secolului al XVII-lea, de către tatăl său Constantin Cantacuzino, precum și ctitoria "Intrarea în biserică" durată de Șerban, în 1667, ca paraclis, transformată apoi, în secolul al XIX-lea și reparată prin 1889.

Era acest Șerban om de încredere al domnului Gheorghe Duca, care îl aduce, în 1674, din surghiunul pe care turcii î-l impuseseră, la cererea lui Grigore Ghica, care îi ucisese tatăl. Dar la scurtă vreme pierde și încrederea lui Gheorghe Duca. În 1676, ne spune cronicarul Radu Popescu, "la Cocorăști încă fiind, nu știu ce au auzit Duca Vodă că umblă Cantacuzinii împotriva domniei, ci, pre câți s-au întâmplat aici lângă el, i-au închis, iar Șerban spătar era la Drăgănești, ci au trimis pre Drosul Sardar (cel ucis apoi de tătari din ordinul lui Șerban Cantacuzino) și pre Gheorghiță Căpitan Ciudin, de l-au luat în ziua de Sfeti Nicolae, și l-au dus la Cocorăști"

"Letopisețul cantacuzinesc" ne aduce câteva date în plus "Pre Șerban Logofătul îl găsiră la biserica lui la utrenie, ascultând svânta și dumnezeiasca slujbă, unii ocoliră biserica, alții intrară înăuntru, și groasnic îl apucară și-l scoaseră afară și-l duseră la mânăstirea de la Snagov, ca să-l omoare (...) Matei Aga fiind chemat de frate-său Șerban Logofătul, și mergând tot într-acea zi la Drăgănești, când fu aproape să intre în sat, Dumnezeu trimise pre oarecare creștin de i-au ieșit înainte spunându-i de toate câte s-au întâmplat fratine-său lui Șerban, și îndată se învârteji și trecu pre Teleajen în Țara Ungurească" (Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Românești, Cronicari munteni, 1, BPT, Ed Minerva, Buc ,1984, 194) Adus de la Snagov la Cocorăști, Șerban este salvat prin demersurile doamnei Anastasia Duca, cu care biserica, se spune că ar fi întreținut legături amoroase în lipsa domnului (de altfel C.Gane, în "Trecute vieți de doamne și domnițe", vol II, Ed. Junimea, Iași, 1972, 14-15) ne relatează că în urma răscoalei conduse de boierii moldoveni "Duca Voda și cu toată casa lui, doamna, soacra și copii, părăsi curtea domnească, care fu devastată, se retrase pe heleșteul Bahluiului în jos, și văzând că răscoala ia proporții din ce în ce mai mari fugi în Muntenia (...) În București trebuie să fii cunoscut Duca întaia dată pe Cantacuzini, cu care se împrieteni (...) Prietenia aceasta duse la mare bucluc, căci doamna Anastasia și Șerban Cantacuzino se plăcuseră. Însă, pe atunci, e probabil că n-au avut vreme să se apropie mai mult; au rămas numai c-un dor în suflet, pe care viitorul va avea grijă să-l atate îndeajuns pentru a pricinui amandurora plăcerile și neplăcerile ce remorca dragostea dupa sine". Numai că intervine neprevăzutul...

Duca, sprijinit de turci pleca în Moldova cu Ali-Pasa și cu hatmanul Alexandru Buhus (fratele doamnei Anastasia, căsătorit cu nepoata lui Grigore Ureche, rudă cu stolnicul Constantin Cantacuzino), în fruntea oștii, zdrobește steagurile din jurul Lăpușnenilor și Orheienilor răzvrătiți, silindu-l pe Durac să fugă la leși, iar pe Hancu la cazaci. Iar doamna lui Anastasia pentru mai multă siguranță rămâne în Țara Românească, împreună cu mama și copiii, până la clarificarea situației. Și cu toate contradicțiile păianjenișului de informații ce ne parvin, se pare că doamna Anastasia se cunoaște cu Șerban Cantacuzino, mai bine de la Constantinopol, din perioada când Duca fusese măzilit din Moldova, iar Șerban Cantacuzino se ascundea pentru a nu fi prins de ceaușii ce începuseră să-l caute pretutindeni și nu-l putură găsi, Șerban nu era nicăieri. De pe urma unei inscripții poate, sau din iscusința vreunui turc mai dezghețat, ascunzătoarea lui fu în sfârșit descoperită: podul casei doamnei Anastasia, în locuința dintre Fanar și Eyub, care mai fusese cercetată. Neștiutorul soț pare a fi prins atunci oarecare bănuieli.

În calitate de domn, Șerban Cantacuzino, participa alături de turci, în 1683 (din 14 iulie până în 13 septembrie) la asediul Vienei, furnizând informații utile despre armata otomană. După marile înfrângeri suferite de turci, Șerban începe negocierile secrete în vederea încheierii unui tratat de alianță cu imperialii, pentru înlăturarea dominanței porții otomane. Dar pentru a-și asigura independența întreține relații și cu pionii și cu rușii. El se considera urmașul împăraților bizantini de la care își însușise stema cu vulturul bicefal. El își constituie o oaste de țară, înzestrată cu tunuri, și pregătea în secret, intrarea în lupta a Țării Românești împotriva turcilor. Prin orientarea sa, domnul își atrage sfârșitul otrăvit zice-se de frații săi, Constantin și Mihai cărora politica de înclinare către împărat nu le era pe plac. În acest moment, doamna Maria, soția lui Șerban, iese din anonimat pentru a reține tronul pentru fiul său, Gheorghe, dar "târzia energie a doamnei Maria fu învinsă. Ea fu nevoită să părăsească cu toți copii ei capitala, retrăgându-se la moșia lor de la Drăgănești" (C. Gane)

Armatele austriece trec munții în 1689 și "sub conducerea lui Haissler și Bălăceanu, înaintară parte spre Târgoviște, parte spre Drăgănești, pentru a proclama pe minorul Gheorghe Cantacuzino domn al Țării Românești. Aflând de înaintarea trupelor imperiale, Gheorghe îmbrăcat în straie țărănești, reușește să se strecoare printre străjiile puse să îl păzească. Iar Hassler, cu aprobarea lui Brâncoveanu, trimite o unitate de-a sa de o depresoară pe doamna Maria din domiciliul forțat ce i se impusese la moșia de la Drăgănești. Neculce spune în "Letopisețul Țării Moldovei" (p.180) că "după ce-au ridicat pe doamna din Drăgănești, vinit au numai singur generer cu capul lui, cu vreo sută de oameni, de la București la Drăgănești". Aici pe moșia lui Șerban Cantacuzino, Haissler, însoțit de Bălăceanu, ginerele lui Șerban, se întâlniră cu Brâncoveanu și după îndelungi tratative hotărâră retragerea trupelor austriece.

Dacă pe plan politic Șerban Cantacuzino nu a izbutit să-și pună în aplicare planurile cărora le-a căzut victimă, numele lui a fost încrustat cu litere de aur în istoria culturii românești.

Nu este cunoscută istoria secolului al XVII-lea în localitatea Drăgănești. În schimb în veacul următor știm că în documentele Ocârmuirii de Prahova (echivalentul Prefecturii) este menționat că în 1835 "zurbalâcul"(răzmerița) locuitoriilor clăcași din Drăgănești, iar câțiva ani mai târziu, după înăbușirea revoluției pașoptiste, la 7 octombrie 1848, un alt document ne informează că subcârmuitorul plașii Târgșor denunță ocârmuirii pe preotul Panait din Drăgănești, plașa Câmpu, pentru că încerca să-i stârnească pe locuitori la agitatțe, citindu-le adesea din "constituția" pașoptistă abrogată.

DTSR (1872) semnala localitatea drept comună în plasa Câmpu, având în subordine și satele Bărăitaru, Brebu și Meri. În 1864 în comună au fost împroprietăriți 177 de țărani. Peste alte două decenii (1884), lua ființă în comună Judecatoria rurală Drăgănești, care a funcționat până în 1952, dar care nu a avut un loc propriu decât de prin 1911. Precizăm că Direcția Județeană Prahova a Arhivelor Naționale deține păstrate 1635 de piese din arhiva Judecătoriei, pe perioada anilor 1884-1952, din care lipsesc documentele anilor 1885-1894 și 1897-1907, distruse în timpul primului război mondial. Semnalăm de asemenea existenței dosarului Obștei de arendare și cumpărare de moșii a sătenilor din Drăgănești. Totodată, înfăptuirea reformei agrare în 1921, este oglindită în dosarele păstrate.

DGJPh (1897) consemnează comuna formată din satele; Drăgănești (reședința), Bărăitaru și Meri, fiind totodată și sediul plașii Câmpu. În perioada interbelică, comuna își menține prerogativele câștigate, iar plasa capătă denumirea Drăgănești. După cel de-al doilea război mondial, și-a menținut statutul de comună, obținând în plus satele: Belciug, Cornu de Jos, Hatcarău și Tufani.